Stii sa joci elastic?

Acesta nu este un text despre copilărie. Nu este un text nici măcar despre copii sau jocuri. Iar prietenia are un rol mai mic decat neimportant în el. Este un text despre ceva ce parcă nu am trăit niciodata. În timp ce scriu, îmi amintesc dar totul pare a fi doar un film alb-negru pe care l-am văzut cândva la cinematograful acela ponosit de pe bulevardul Ferdinand.

Eram de un metru şi două ghilimele când am început să fug din casa şi să mă ascund prin şanţurile cartierului. Când am citit prima oară “Dumbrava minunată” a lui Sadoveanu, parcă mă vedeam pe mine în rol de Lizuca. Numai că eu eram blondă şi cârlionţată iar “căţeluşul” meu era Nicoleta, o puştoaică negricioasa, creaţa şi de zece ori mai frumoasă ca mine. Toată copilăria am fost urmărită de comparaţiile dintre mine şi fetele din jur… Nicoleta avea aspectul ăla cauciucat al păpuşilor negrese ce îmi zâmbeau de pe rafturile magazinului de la Delfinariu. Îi lipseau doar buzele roşii.

După Nico, a fost verişoara-mea Mădălina. Îmbrăcate la fel, cu şoseţelele ridicate până la genunchi şi părul prins în “coadă-palmier”, stăteam împreună rezemate de peretele bisericii. Mama, care era de fapt bunica, poreclită astfel doar pentru că ne obişnuisem cu ea, vorbea resemnată cu o babă, despre Sora Ana, o cucoană ce murise subit în urma cu 2 zile. Îmi priveam vârfurile pantofiorilor albi, cu o curiozitate aproape bolnavă. Cum reuşea Mădălina să îi păstreze fără nicio zgârietură? Ai mei erau scâlciaţi, atât de juliţi încât parcă aşteptam să curgă o dâră fierbinte de sânge dintre crăpături. “Vaaaai…Doamna Calen… Frumoasă s-a mai făcut Mădăluţa… Ptiuuuu… să nu o deochi. Ea e a fetei, nu? Frumoasă, frumoasă….Mânca-o-ar mama să o mănânce. Şi Gigica e drăguţă da' Mădălina…”. Uram comentariile astea aproape la fel de mult pe cât uram sa mi se spună “Gigica” de către stăini. Eram un copil cuminte, ce mânca tot din farfurie, dormea la prânz, îşi făcea patul şi visa să se facă doctor. Vroiam doar să fiu lăsată naibii in pace, să mă uit la pantofii mei. Ce era atat de greu de înţeles? Şi mă cheama Georgiana. Gigica doar pentru familie…

Cartierul era plin de şanţuri, gropi si moloz. Nimeni nu construia nimic, nimeni nu dărâma nimic. Dar molozul era peste tot. Îl simţeam deja şi in păr, si în ochi, peste tot. Devenise ca un fel de oxigen mai greoi şi mai parfumat. Şi în această mare prăfuită, noi ne petreceam viaţa. Era viaţa noastră. Era una singură, veselă, lipsită de tot dar atât de completă…

Nicoleta suna la uşă dis-de-dimineaţă, când incă mai mirosea a roua pe scară. Mă urcam pe lada cuierului, mă uitam pe vizor. O vedeam deformată, ca şi cum cineva i-ar fi tras spre spate, marginile feţei maslinii. Mă amuza să o privesc prin găurica mică, mai ales pentru că ochii migdalaţi, cu gene scurte dar dese, erau teribil de ciudaţi. Păreau atat de goi…

Deschideam uşa, intra in casă şi mă săruta vesel pe gură. Aşa ne învăţasera părinţii noştri denaturaţi. Apoi, îmi lua mâna în a ei si mă trăgea după ea, în fugă, pe scări. Ţipetele mele trezeau tot blocul. Eram înaltă şi atunci, iar distanţa de la ochi, la picioare era atât de mare încat mi se părea că în orice moment, urma să îmi cadă capul şi să mi se rostogolească până la parter în râsetele amuzate ale negricioasei. Colindam cartierul mâncând “cârcei” de la viţa de vie şi povestind despre absolut nimic. Câteodata intram într-un bloc, la parter, unde o doamnă singură, “plantase” ca într-o imitaţie proastă a unui roman călinescian, doi lei din ipsos, la dreapta şi la stânga uşii. Din apartament, ieşea mereu un miros greu, sufocant şi greţos de poţiuni magice, otrăvuri şi amestecuri. Mult mai târziu am aflat cum miroase tocăniţa învechită… şi mult mai târziu am demis-o pe acea femeie din postul de vrăjitoare a cartierului Faleza Nord, Constanţa.

Intram la prânz la mine în casă. Un apartament făcut aproape integral din oglinzi. Peste tot unde priveai, iţi vedeai copia zâmbind, plângând, râzand sau tăvălindu-se pe gresia maronie. Aveam în cameră, în speranţa că ai mei vor mai face un copil, un pat suprapus. Acolo sus, ne urcam împreuna, ne îmbrăţişam şi ascultam poveşti la pick-up, şoptindu-ne jurăminte în cinstea prieteniei noastre eterne. Adormeam, ne trezeam, ne jucam…

Aveam jocul de şotron mereu desenat pe trotuar. Nimeni nu îndrăznea să îl cureţe. Nici măcar ploaia. Şi mâncarea de frunze şi pământ era mult mai delicioasă atunci când o pregăteam împreuna. Şi nimeni nu ne bătea la elastic. Parcă îi vad gleznele prăfuite, cu şosetele murdare de noroi şi îi aud glasul foarte timbrat pentru un copil de vârsta ei, numărând… şi picioarele mele împletindu-se cu elasticul alb ce zbârnâia in ritmul numărătorii…

Totul făcea parte dintr-o existenţă aproape independenta de părinţii noştri. Nici nu observam când erau cu noi. Doar uneori le simţeam lipsa, atunci când nu se auzeau ţipetele ce ne chemau în casă.

Acum nu mă mai plimb prin cartier. Iar pe Nicoleta nu o mai văd decât foarte rar, pe stradă. Iar atunci, ne facem că nu ne vedem, uitându-ne aiurea prin vitrine. Doar cateodata îmi vine să mă duc la ea, sa o zgudui si să o întreb “Stii sa joci elastic?”. Dar nu mai avem nimic în comun. Nici măcar molozul… Şi nici măcar nu mai e la fel de frumoasa….

Nu mai ştiu să joc elastic…