"nu vreau sa te fac sa suferi..."

cred ca este cea mai urata fraza pe care o poate da un barbat unei femei.
in ultima vreme, viata mea si a unei foarte bune prietene este undeva in copac... si nici macar nu este un copac frumos. este uscat saracu', sta sa cada, si scartaie infiorator la cea mai mica adiere. e ceva in genul copacilor care bateau in fereastra in "La rascruce de vanturi" a lui Emily Bronte. Singura diferenta este ca acolo, era o singura fantoma care urla "Let me in, let me in".
eu, sunt urmarita de atatea fantome, incat simt ca in curand voi deveni si eu una. de fapt, cine nu are fantome? mereu este ceva care ne urmarest: amintirea unui om drag care a murit, ultimul prieten (care iti doresti sa moara doar ca sa sufere cat ai suferit tu), ultima relatie, ultima noapte de dragoste...
azi am ascultat muzica aproape non stop, cu hands-free-ul in urechi, la maxim si am cantat ca o descreierata, doar ca sa uit iarasi cat de dezamagita si de singura sunt. nu am reusit:)
mi-au venit iar in minte clipe superbe care dor, minute intregi de imbratisari si sarutari fierbinti, lacrimi si tipete si ura...

oops

oops. se potriveste foarte bine titlul asta. in seara asta am facut ceea ce nu am mai facut de mult... am baut de una singura. in camera sunt 30 de grade asa ca m-am racorit cu o bere... sunt ametita, ascult nicu alifantis si visez la nemurirea sufletului si la viata veacului ce va sa vie.
uuuufff... pana acum, in seara asta mi-am facut curatenie in haine, in cosmetice, in camera, in tot, numai pentru a evita sa imi fac putina ordine si in ganduri. e atat de greu sa iti aranjezi gandurile si sentimentele atunci cand nu stii ce simti si ce gandesti... iar atunci cand intre inima si minte este o lupta atat de apriga precum este de ceva vreme la mine, e cu atat mai dificil...
daca ar fi sa ma iau dupa niste idei preconcepute ale unor oameni de stiinta depasiti, as putea spune ca ar trebui sa imi ascult inima. barbatii sunt fiinte rationale iar femeile sunt emotionale. oricat as vrea sa ma opun ideii lor, nu pot. oricat as incerca sa imi ascult mintea, care este foaaaaaaarte capabila sa ma scoata din belelele in care am intrat, nu pot... de cand eram mica, mama imi zicea ca "nu exista nu pot". dar iata ca exista.
nu ma consider o persoana puternica. chiar daca am incercat sa ii cred pe cei care mi-au zis ca nu am dreptate, eu tot nu reusesc. cum pot fi eu puternica daca nu sunt in stare sa gasesc o cale de compromis intre inima si minte, in asa fel incat sa nu ranesc pe nimeni, si sa fiu si eu fericita?? sunt femeie si sunt slaba. cred. nu stiu pe ce ma bazez cand zic asta pentru ca nu stiu exact ce inseamna sa fii cu adevarat puternic sau nu.

oare daca as face orice imi sta in putinta sa fiu eu fericita, fara sa imi pese de altii, ar insemna ca sunt puternica?? unele femei din jurul meu, asa considera. ce ciudat mi se pare sa zic "femei"... nici nu mi-am dat seama cand fetele, prietenele mele, cunostintele mele, au devenit femei... timpul trece atat de repede. nici nu iti dai seama cand imbatranesti, cand traiesti, cand mori...

m-am pierdut de tot...
e 11 fix... ma iubeste cineva. de m-ar iubi cine vreau eu... aberez. nici nu stiu cine vreau sa ma iubeasca
revenind la gandurile mele. e o harababura infernala la capitolul asta. nici nu stiu ce mai vreau. nici macar visele din timpul noptii nu mai sunt la locul lor. am visat azi noapte ca dadeam BAC-ul in balconul de la Teatrul de Opera si Balet "Oleg Danovski". deja admiterea, examenul si iubirea mea (teatrul) sunt la un loc, incurcate, intr-o varza completa. imi amintesc, cand eram mica si mergeam cu mamaie (bunica din partea lu' tata) la targ, in sat, in fiecare marti, eram socata de multimea pestrita de oameni care se strangea acolo. veneau oameni de la munte cu saci de cartofi, oameni de la campie cu saci de grau si pescari de la Dunare, cu niste cosuri mari ce miroseau groaznic a mal.
iar eu, eram blocata acolo, intre munte si campie, privind speriata la burtile lor umflate de bautura si la mustatile in care gazduiau paie, praf si mizerie. si totusi, desi dezgustata de ei, ii iubeam...
si mamaie, cu caruciorul ei, cumpara cate putin din fiecare. ca orice om, abia trezit din intunericul (sau poate lumina, cine stie?) comunismlui, inca nu ii venea sa creada ce "dezmat e in lumea asta". cumpara un saculet de grau, unul de pormub, putina tarata si se grabea cu teama de a nu i le lua cineva.
ce mult imi placea la targ... mi se scurgeau ochii dupa fiecare prostie pe care o vedeam pe tarabe. imi amintesc si acum, pe partea dreapta a intrarii, erau pescarii, iar pe stanga, o cucoana mare si grasa vindea gogosi. erau unsuroase, cu putin zahar si cu siguranta facute in niste conditii groaznice. dar erau atata de bune... era singura "extravaganta' pe care mamaie isi permitea sa o faca. dintr-o pensie de 1milion 700 la vremea aia, ce puteai sa ei, sa cresti si un card de pasari, si oi, si capre si sa traiesti si tu cu un barbat bolnav...
si totusi...ce frumos era...
nici nu stiu cum am ajuns sa vorbesc despre copilaria mea. nu ca ar fi greu... se pare ca eu inca mai traiesc in trecut...
uuuufff.... tot 30 de grade si un pahar de bere in plus...
inca nu am curaj sa intru mai adanc in mintea mea... e atat de intuneric acolo... si atatea decizii care trebuiesc luate in locul altora... e ca si cum ai fi intr-o camera, murind de foame si de sete, si ai fi pus in situatia de a alege: sa manaci sau sa bei pe saturate?
so????
ca sa nu ma mai invart atat in jurul cozii...
ce sa aleg?
confotul si siguranta unei povesti care dureaza de ceva vreme
saaaau...
necunoscutul??
sa fiu banala, monotona, contabila sau...
altceva??
a dracu' dragoste...

de ce zambesc copiii?

stau si ma tot uit la tastatura de vreo zece minute si ma gandesc despre ce naiba sa scriu... acum am scris un rand dar nimic interesant. chiar nu cred ca ii pasa cuiva ca eu sunt in pana de idei de cateva zile. de fapt, sunt oameni care mi-ar zice "Atunci las'o naibii balta si nu te mai c*** pe tine daca nu esti in stare sa scoti trei randuri fara sa te chinui". Da' stau eu si cuget asa... oare daca faci un lucru mai incet decat ceilalti inseamna ca nu il faci ca lumea?? Si mai zic ceva... E mai important sa scrii despre ce hartie igienica folosesti, din lipsa de subiecte sau sa scrii o data la o saptamana, dar despre ceva mult mai "inaltator" decat micul dejun?
whatever
insa, intrucat, pentru ca si deoarece este "la moda" sa ai blog si sa scrii acolo despre pisica lu' vecina de la 2 care a facut caca pe scara, voi povesti si eu ce am facut azi.
first of all, m-am trezit. m-am spalat. m-am uitat la stiri in timp ce ma spalam pe dinti. am mancat. am plecat la munca. am muncit. m-am deprimat. am ajuns acasa. am mancat. am facut dush. am dat gunoiu' afara. m-am asezat la calc.
OH MY GOD!!!
atat de socant. va vine sa credeti ca am mancat de doua ori astazi????
deci... tot ce am scris pana acum a fost o tampenie, in speranta ca ma va trasni vreo idee geniala care sa declanseze un nou razboi in vietnam. sau care sa il opreasca pe cel din georgia. inca nu mi-a venit, dar inca mai astept;))
pentru ca tocmai i-am trimis un mail lui Zapa (pentru cei care nu stiti cine e, intrebati), ce-ar fi sa vorbesc despre... bucuria de a fi copil si de a-ti pastra tineretea pana la... adanci batraneti.
Mulumesc lu' Doamne-Doamne, vara asta mi-am gasit un job extraordinar. Pentru cei care dintr-o prostie au ajuns pe pagina asta si nu stiu la ce ma refer, lucrez la un loc de joaca pentru copii, din Mamaia, organizat de Radio ItsyBitsy ( www.itsybitsy.ro ). Ca in urma acestui "spatiu" intreaga mea existenta a fost data peste cap (de anumite evenimente, persoane, etc), asta e partea a doua:P. So, din 4 iulie cand am inceput ca lumea treaba, mi-au trecut prin fata ochilor pe putin 300 de copii (ma intreb cum naiba avem sporul natural negativ in Romania). Au fost copii draguti, copii frumosi, copii urati, politicosi sau genu' de copii pe care i-am invita la concursul "Cine se ineaca mai repede". Insa, in ochii fiecaruia era o stralucire, o luminita de speranta pe care nu o mai gasesti cam la nimeni astazi. Doar la batranii senili.
si, tocmai aceasta problema ma macina pe mine. De ce se grabeste toata lumea sa creasca? de ce toti ne grabim sa facem 18 ani, sa ne luam carnetu' , sa ne mutam singuri?? de ce toti alergam spre maturitate cand cea mai pura fericire o vedem in ochii celor mici?
atunci cand plang, nu pot sa ma gandesc decat ca as vrea sa fiu iar mica si sa ma duc la mama in brate si sa ma linisteasca. si sa nu stiu nimic, si sa fiu fericita.
indiferent daca recunoaste sau nu, si cel mai realizat om din punct de vedere material, emotional, spiritual si cum vrei tu, isi doreste sa redevina copil. sa poata alerga si rade tare si sa se bucure de o ciocolata, fara a fi judecat. toti avem prejudecati si privim cu o spranceana ridicata orice comportament care ni se pare "neadecvat". dar ce inseamna "neadecvat"? cine hotaraste ca e "frumos" sa faci ceva sau nu? de ce ne simtim jenati daca vedem o femeie dandu-se intr-un leagan in parc? sau un barbat jucand fotbal in parcare. "Vaaai... ai vazut-o pe Coca de la 3?? se dadea in leagan in spatele blocului, fata!!". Cu ce e diferita acea femeie, doar pentru ca s-a bucurat putin de viata?? sunt absoult sigura ca ea este mai fericita decat oricare dintre acele vecine carcotase.
Cine a zis ca atunci cand ajungi la 20 si ceva de ani, trebuie sa iti iei zambetul sincer, sa il pui intr-o cutiuta si sa il arunci in pod? De ce oamenii nu se pot relaxa??
uite... chiar tu, cititorule. esti unul dintre putinii care citeste aceste randuri, asa ca, sa nu-ti fie rusine! cand ai privit ultima oara cerul? cand ai observat ca au inceput deja sa se usuce frunzele? ai vazut ca au inflorit florile din fata casei?
stii cand mi-am dat eu seama ca am imbatranit si ca nu stiu decat sa privesc nervoasa/ingandurata in asfalt, in timp ce merg spre casa cu castile in urechi? atunci cand am observat ca blocurile de vis a vis de liceul meu nu au balcoane. si de 3 ani, trec zilnic pe langa ele... in acel moment am hotarat sa privesc mai mult spre cer si mai putin spre mizeria ce s-a strans la gurile de canal. si sunt mai fericita.
cat de greu este sa iti ridici ochii din mazga care s-a depus pe viata noastra si sa te uiti spre nori? poate o sa observi ca in seara asta este o ploaie de meteoriti...
de aceea sunt toti copiii fericiti. pentru ca ei inca mai vad lucrurile dincolo de frunzele copacilor si de norii negri de ploaie. ei vad razele, ei vad soarele, stelele, lumina. si zambesc...
daca ti se pare greu sa redevii copil si sa fii fericit, du-te in casa parinteasca. ascunde-te intr-o camera, scoate-ti jucariile vechi si sterge-le de praf. uita-te in ochii ursuletilor de plus si aminteste-ti. nu te gandi ca prietenii tai din copilarie sunt pierduti in lumea intreaga. aminteste-ti cat de bine te-ai simtit cu ei. iti aduci aminte ceva din prima zi de scoala? dar despre colegul acela nebunatic care a spart tabla?? zambesti, nu-i asa? ai uitat toate aceste lucruri. dar a fost nevoie doar sa iti deschizi sufletul putin ca sa stii ca ai fost fericit si pur.
incearca sa fii iarasi asa si...
zambeste!

trecutul...

astazi, am inceput sa citesc o carte foarte draguta. "Arta Conversatiei" a Ilenei Vulpescu. Dupa 120 de pagini, m-am oprit si pentru aproape 10 minute am privit in gol si m-am gandit la... nimic. Probabil asteptati acum sa va spun ce m-a uimit/ impresionat/socat/etc. Ei bine...va dezamagesc:). Nimic din ce scria acolo nu este raspunzator pentru starea mea de visare. Dar, poate fi explicata (starea) printr-un citat din acest roman:
"Trecutul e o încăpere din prezent unde intrăm mai rar. N-avem decât să deschidem o uşă, atât, şi suntem în trecut, iar uşa asta se deschide singură foarte des."
intrucat am primit critici de la o buna prietena ca insist foarte mult pe ce au scris/zis altii si ca nu imi exprim parerile personale cu privire la subiectele pe care le "tratez" (cat de oficial suna fraza asta...), de data aceasta voi renunta la citate:D
trecutul... trecutul este prezent in orice. pana si prima propozitie din textuletul asta apartine lui. se naste inainte prezentului si moare... niciodata:). trecutul este singurul lucru nemuritor. prezentul se stinge inainte sa il constientizezi iar viitorul... viitorul nu poate fi atins niciodata. atunci cand l-ai pipait cu degetele, se intoarce cu fata la tine si descoperi ca este prezentul. iar in momentul in care vezi ca este prezentul, deja a disparut. cel din fata ta este iar trecutul. Viitorul este prezent doar in mintea ta si in planurile pe care ti le faci. pe cand trecutul... trecutul este cel care iti chinuie somnul, constiinta, mintea... pentru ca nu il poti schimba
de ce sunt suparati oamenii pe trecut? pentru ca nu il pot controla. isi fac vise pe care spera sa le indeplineasca in viitor, dar planuri pentru ce a fost, nu pot face. oamenii simt ca nu au puterea sa il influenteze asa ca fug de el, si il acuza, si il injura, si il urasc. Ca de obicei, omul, fiinta asta nenorocita, acuza pe oricine si orice pentru nefereicirea lui, doar pentru a scapa de responsabilitati
nu vreau sa par neincrezatoare in Forta Divina, intrucat cred in existenta Ei, dar... de ce a inventat omul dumnezei, in tot decursul istoriei? ca sa aiba pe cine sa dea vina atunci cand nu ii iese ceva. dar de problema cu Dumnezeu, destinul si Liberul Aribitru, ma voi ocupa altadata.
Intrebarea care ma chinuie de foarte mult timp este
"Trebuie sa uitam ce s-a petrecut in trecut?".
Sincer, nici acum nu stiu cum sa raspund. bineinteles, orice om inteligent, monoton si insipid, preferabil contabil (nu am nimic personal cu acesti oameni, dar mi-am amintit de un articol al lui Cartarescu) ar spune ca "trebuie sa gasesti un echilibru intre trecut si prezent. sa inveti din trecut si sa aplici in prezent si viitor."
eu una, nu reusesc. poate ca sunt o persoana ciudata dar, chiar daca am invatat (sau nu) din anumite intamoplari ale trecutului, nu le pot uita. atunci cand uiti trecutul, cu ce ramai? cu bucuria prezentului? si cu speranta viitorului?? am fi atat de monotoni. trairile noastre ar fi atat de lipsite de sclipire. nu am face nici o analogie cu privire la evenimentele prin care am mai trecut, nu am mai fi decat niste papusi pe care daca le inclini la verticala, li se inchid ochii iar daca le ridici, li se deschid.
bineinteles, din punct de vedere al sanatatii mentale, nu este bine sa traiesti in trecut, sa rememorezi in permanenta intamplarile care te-au marcat, pentru ca o vei lua razna...
Desi am promis sa nu mai adaug nimic ce nu este gandit de mine in acest text, voi face o exceptine intrucat mi-am amintit niste versuri ale dlui Octavian Paler:
"cand doare cicatricea, ne doare rana veche sau... faptul ca am uitat-o?"
atunci cand ne amintim un lucru dureros din trecut... ce ne deranjeaza mai mult? ca ne amintim pur si simplu sau ca ne-am amintit atat de tarziu? stiu ca exemplul pe care il voi da este destul de neconcludent dar...
atunci cand iti amintesti de o persoana care ti-a fost draga si de faptul ca ai uitat de ziua in care ar fi implinit "n" ani, de ce iti pare mai rau? ca ai uitat acest detaliu ca data nasterii sau ca ai uitat de ea atata timp?
fiecare va raspunde dupa cum crede dar eu... eu cu suguranta as regreta ca nu mi-am amintit de acea persoana la timp ca sa dedic o zi memoriei ei...
asadar, trecutul este cel care ne ofera acele clipe pline de pace si fericire sau tristete... el ne aduce zambetul pe buze atunci cand ne amintim ca am fost fericiti si consolarea in suflet ca nu mai suntem si acum tristi.
si de ce sa blamam trecutul daca numai noi suntem vinovati de ce se intampla in prezent?

prietenie, suflet, nebunii...

de data aceasta, nu mai trebuie sa ma chinui sa imi "constientizez" subictul, intrucat, din fericire am destule persoane in jur care ma pot ajuta sa inteleg ce e prietenia. Uneori, ma simt ca o copila ce acum invata lucrurile elementare despre viata. Poate chiar sunt, cine stie?
indiferent cat de cinica am fost cu privire la dragoste, acum, cand vorbesc despre prietenie ma simt blanda.

ce este prietenia?

Conform DEX-ului, a.k.a. Dictionarului Explicativ al Limbii Romane (pentru cei care chiar nu stiau ce este:P), prietenia este un "Sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de ataşament reciproc care leagă două persoane; legătură care se stabileşte între persoane, pe baza acestor sentimente; amiciţie, prieteşug. ♦ Atitudine plină de bunăvoinţă, prietenoasă faţă de cineva. ♦ Legătură între grupuri sociale, între popoare, între ţări bazată pe aspiraţii, năzuinţe, interese comune". Din punctul meu de vedere, acest subiect este mai mult decat o definitie de dictionar; este o definitie a sufletului.
Offf... sufletul asta. Din cauza lui, patimim atat de multe... Acceptam insulte, lovituri, sentimente, dovezi de iubire si de dezgust... Din cauza lui, ne mustra constiinta. Tudor Chirila, unul dintre barbatii pe care nu i-as refuza niciodata, din nici un punct de vedere (:">), si-a asemenat sufletul cu o camera:


Ma gandesc la sufletul meu ca la o camera mare cu pereti de tabla si ecou nesfarsit. Intr-un colt zace inima ... Din tavan spanzura un bec...In jurul lui, atrase de lumina roiesc gandurile...


Dar de ce sa fiu atat de dura cu bietul suflet si sa il acuz de toate tristetile noastre? Pana la urma, "Sufletul este ceea ce-l doare pe om atunci când întreg trupul său este sănătos" (Andrei Kuraev); asa ca si el isi primeste pedeapsa. Simt ca frazele acestea, sunt destul de greu de inteles. Dar ce este mai greu de inteles decat sufletul unui om? Decat valorile, amintirile, identitatea, simtul umorului unui om?? Nimic.


Dar acum, nu bateam campiile cu gratia unui cambree sau a unui ronde de jambe (sunt niste pozitii din balet;)) despre suflet, ci despre prietenie. Conform unui idealist care sta pe strada cu mine, tipu' ala pe care il cheama Aristotel, "Prietenia înseamnă un suflet în două trupuri." Asta ar insemna ca doi oameni care nu seamana, sa nu aiba nici o sansa in a forma o relatie stransa de prietenie. Dar oare, cele mai explozive si totodata incantatoare combinatii, nu se formeaza intre culorile complementare, spre exemplu? Rosu-verde, albastru-portocaliu si violet-galben? Desi suna ca o nebunie, un top violet si o fusta galbena ar face furori. Tocmai diferentele atat de pregnante, le apropie atat de mult. In traducerea acestor opt randuri, "Contrastele se atrag"
Eu cred ca prietenia dintre doua persooane total diferite este cea mai bine-meritata. De ce? Pentru ca acei oameni au facut sacrificii, s-au chinuit si au incercat extrem de mult sa mentina aceasta relatie; este atat de usor sa pastrezi o amicitie intre doi oameni asemanatori... Cei care au o legatura, desi sunt foarte diferiti, ar merita o medalie. Dar nu ar avea nevoie de una...
Se au unii pe altii.

Asa cum am promis in articolasul despre dragoste, as vrea sa spun cate ceva despre prietenie si iubire. Am gasit doua definitii ale prieteniei, care desi contineau cuvantul "iubire", erau mai mult decat diferite.

Prietenia este iubire fără aripi.(Byron)
si
Prietenia este şantaj reciproc ridicat la nivel de iubire. (Robin Morgan)
Sincer, imi este foarte greu sa interpretez cuvintele acestor domni... In primul citat, se sugereaza ca iubirea iti da aripi (fara sa bei energizant:P). Daca as urma cursul gandului care mi-a venit, as ajunge la concluzia ca senzatiile simtite atunci cand iubesti, sunt mult superioare celor simtite intr-o relatie de prietenie. Pentru ca zbori. Atunci cand simti buzele persoanei iubite, lipite de ale tale, talpele ti se ridica de pe podea, te ridici pe varfuri, si curand te dezlipesti de lumea asta si zbori intre nori. Dar atunci cand se sfarseste sarutul, pentru totdeauna, cazi. Si totusi, prietenul te-a asteptat pe pamant, si te-a prins. Iar tu, in dar, ii duci un colt de nor si un ciob de stea.

Insa, ce se intampla atunci cand... jos nu te asteapta nimeni pentru ca... ai plecat cu el spre nori. Ce poti pati atunci cand o prietenie foarte stransa se transforma intr-o relatie amoroasa care apoi, se strica? Ai doar doua optiuni:
sa cazi singur, sa te prabusesti printre nori si sa te scufunzi in pamant, pentru ca nu e nimeni sa te salveze
sau
sa cazi impreuna cu acel prieten, sa te prabusesti alaturi de el. Dar, in timpul caderii, fiecare se va agata de celalalt pentru a salva, desi stie ca nu se pot ajuta reciproc. si atunci cand ating pamantul... sunt amandoi la fel de raniti. Marea intrebare este...
isi vor reveni vreodata in asa fel incat sa ramana si prieteni?
sincer, ideea de a avea o relatie de iubire cu el mai bun prieten, este excelenta. te cunoaste, te intelege si te iubeste deja ca om, si nu ca iubit/a. Dar cine iti garanteaza ca asta este esenta fericirii intr-o relatie?
personal, eu nu stiu ce sa cred. un foarte bun prieten iti poate deveni si un foarte bun amant (nu in sensul peiorativ). dar poate ramane si un foarte bun prieten in continuare?
In speranta ca acest lucru se va intampla, nu m-as da la o parte de la o relatie cu un amic. Macar sa raman cu amintirile frumoase...