trecutul...

astazi, am inceput sa citesc o carte foarte draguta. "Arta Conversatiei" a Ilenei Vulpescu. Dupa 120 de pagini, m-am oprit si pentru aproape 10 minute am privit in gol si m-am gandit la... nimic. Probabil asteptati acum sa va spun ce m-a uimit/ impresionat/socat/etc. Ei bine...va dezamagesc:). Nimic din ce scria acolo nu este raspunzator pentru starea mea de visare. Dar, poate fi explicata (starea) printr-un citat din acest roman:
"Trecutul e o încăpere din prezent unde intrăm mai rar. N-avem decât să deschidem o uşă, atât, şi suntem în trecut, iar uşa asta se deschide singură foarte des."
intrucat am primit critici de la o buna prietena ca insist foarte mult pe ce au scris/zis altii si ca nu imi exprim parerile personale cu privire la subiectele pe care le "tratez" (cat de oficial suna fraza asta...), de data aceasta voi renunta la citate:D
trecutul... trecutul este prezent in orice. pana si prima propozitie din textuletul asta apartine lui. se naste inainte prezentului si moare... niciodata:). trecutul este singurul lucru nemuritor. prezentul se stinge inainte sa il constientizezi iar viitorul... viitorul nu poate fi atins niciodata. atunci cand l-ai pipait cu degetele, se intoarce cu fata la tine si descoperi ca este prezentul. iar in momentul in care vezi ca este prezentul, deja a disparut. cel din fata ta este iar trecutul. Viitorul este prezent doar in mintea ta si in planurile pe care ti le faci. pe cand trecutul... trecutul este cel care iti chinuie somnul, constiinta, mintea... pentru ca nu il poti schimba
de ce sunt suparati oamenii pe trecut? pentru ca nu il pot controla. isi fac vise pe care spera sa le indeplineasca in viitor, dar planuri pentru ce a fost, nu pot face. oamenii simt ca nu au puterea sa il influenteze asa ca fug de el, si il acuza, si il injura, si il urasc. Ca de obicei, omul, fiinta asta nenorocita, acuza pe oricine si orice pentru nefereicirea lui, doar pentru a scapa de responsabilitati
nu vreau sa par neincrezatoare in Forta Divina, intrucat cred in existenta Ei, dar... de ce a inventat omul dumnezei, in tot decursul istoriei? ca sa aiba pe cine sa dea vina atunci cand nu ii iese ceva. dar de problema cu Dumnezeu, destinul si Liberul Aribitru, ma voi ocupa altadata.
Intrebarea care ma chinuie de foarte mult timp este
"Trebuie sa uitam ce s-a petrecut in trecut?".
Sincer, nici acum nu stiu cum sa raspund. bineinteles, orice om inteligent, monoton si insipid, preferabil contabil (nu am nimic personal cu acesti oameni, dar mi-am amintit de un articol al lui Cartarescu) ar spune ca "trebuie sa gasesti un echilibru intre trecut si prezent. sa inveti din trecut si sa aplici in prezent si viitor."
eu una, nu reusesc. poate ca sunt o persoana ciudata dar, chiar daca am invatat (sau nu) din anumite intamoplari ale trecutului, nu le pot uita. atunci cand uiti trecutul, cu ce ramai? cu bucuria prezentului? si cu speranta viitorului?? am fi atat de monotoni. trairile noastre ar fi atat de lipsite de sclipire. nu am face nici o analogie cu privire la evenimentele prin care am mai trecut, nu am mai fi decat niste papusi pe care daca le inclini la verticala, li se inchid ochii iar daca le ridici, li se deschid.
bineinteles, din punct de vedere al sanatatii mentale, nu este bine sa traiesti in trecut, sa rememorezi in permanenta intamplarile care te-au marcat, pentru ca o vei lua razna...
Desi am promis sa nu mai adaug nimic ce nu este gandit de mine in acest text, voi face o exceptine intrucat mi-am amintit niste versuri ale dlui Octavian Paler:
"cand doare cicatricea, ne doare rana veche sau... faptul ca am uitat-o?"
atunci cand ne amintim un lucru dureros din trecut... ce ne deranjeaza mai mult? ca ne amintim pur si simplu sau ca ne-am amintit atat de tarziu? stiu ca exemplul pe care il voi da este destul de neconcludent dar...
atunci cand iti amintesti de o persoana care ti-a fost draga si de faptul ca ai uitat de ziua in care ar fi implinit "n" ani, de ce iti pare mai rau? ca ai uitat acest detaliu ca data nasterii sau ca ai uitat de ea atata timp?
fiecare va raspunde dupa cum crede dar eu... eu cu suguranta as regreta ca nu mi-am amintit de acea persoana la timp ca sa dedic o zi memoriei ei...
asadar, trecutul este cel care ne ofera acele clipe pline de pace si fericire sau tristete... el ne aduce zambetul pe buze atunci cand ne amintim ca am fost fericiti si consolarea in suflet ca nu mai suntem si acum tristi.
si de ce sa blamam trecutul daca numai noi suntem vinovati de ce se intampla in prezent?