wc

ma prabusisem intr-un mod foarte ireverentios pe pardoseala rece a baii. era umeda si simteam cum fiecare milimetru patrat de piele suge praf, apa si mizerie dintre placile ceramice. imi stransesem picioarele sub mine cautand ultimul petic de fierbinte a corpului meu. nici macar intre coapse nu mai pastrasem o picatura de cald... stateam contorsionata intre buda si perete, cu capul sprijinit de fumul tigarii si visele atarnate de hartia igienica. astfel, intr-un mod la fel de elegant ca si caderea mea, ma stergeam la fund cu idealurile mele. erau moi, placute, catifelate... miroseau a musetel.

un paianjen schilod isi facea drum printre prosoape umede si imputite, catarandu-se pe petele de saliva si alunecand pe cele umede de lotiuni si creme si alte uleiuri atat de adorate de femeile care strabatusera in fuga incaperea minuscula. neonul, ca intr-un film prost, se aprindea si stingea regulat, cu un clinchet sacaitor... cu fiecare secunda de lumina si de intuneric, pupilele mi se mareau si micsorau la nesfarsit, ca intr-un sotron heroinic si hipnotic, nedandu-mi voie sa imi mut orbitele din dreptul lui... eram ca un carabus de mai, cu simturile excitate la maxim de un felinar chior de pe strada... parca il vad. se apropie dand disperat din aripi, este anesteziat de fiecare raza transmisa de becul ala jegos, incearca sa se smulga dar nu va reusi niciodata. stie ca va muri... atinge globul ingalbenit, mai intai cu antenele... apoi... isi aseaza cate o laba plina de par, si isi lipeste moaca de sticla fierbinte. atunci, fiecare particula din lichidul verzui ce ii strabate corpul, iese prin gura, antene, urechi, prin toate gaurile trupului sau scortos, si se prelinge sfaraind pe bec... va ramane lipit de sticla si va muri din nou si din nou si din nou, in fiecare seara cand se va aprinde becul, sfaraind de fiecare data, pana va ramane din el doar o urma de mazga neagra, alterata, imputita, putrezita....

la fel si eu... imi leganam capul pe ritmuri de fum albastru in timp ce priveam fix neonul. era un neon ca toate neoanele: alb, lung, lucios... stricat... dar atat de perfect. vroiam sa il mangai, sa ii simt fiecare crapatura, zgarietura, fiecare miligram de praf...  iar clinchetul...

paianjenul era foarte amuzat. imi zambea cu cei opt ochi ai lui, cu o bunatate ce ma frapa... as fi vrut sa dau mana cu el dar avea atatea maini... nu aveam rabdare... nu aveam... nimic...

carabusul...

degetele mi se invinetisera de la frig, iar sub oja roz bombon, sarita de pe unghiile murdare, mi se vedeau venele. parca nu aveam sange prin ele ci cerneala... albastre. atat de albastre... si... parul...

ma uitam la mine prin ochii netezi ai unor cioburi de pe jos. fusese un pahar plin cu vodka. l-am aruncat cand ma enervasem pe carabus. apoi, plina de dorinta, am adunat fiecare picatura din lichidul acela transparent cu un servetel, si l-am supt cu nesat. avea gust de gunoi, detartrant si alcool. ce iti mai poti dori?

cioburile mi-au taiat talpile la inceput... dar nu am vrut sa le adun. le-am lasat acolo. ca un ultim omagiu adus acelei pardoseli. sa fie si la morti... acum... deja colturile ascutite ale bucatilor de cristal, erau tocite. la fel si picioarele mele. nu ma mai taiasem pentru ca nu mai aveam nici un loc liber. asa cum copiii se uita la nori si isi imagineaza iepurasi, pisicute, unicorni... asa si eu, ma uitam la crestaturile din talpi si imi imaginam crestaturi. mi-era greu sa vad taieturile dar, cu timpul ma obisnuisem. nu mai vedeam urme lasate de bucati ascutite de sticla ci... adevarate santuri decupate in carne... 

ma depaseste situatia...